Intalnire cu Mos Craciun

Ho, ho, ho!

Piciul deschise ochii mari si sari din pat drept in mijlocul camerei.

Era dimineata.

Nici macar nu se luminase bine.

Il trezise harmalaia facuta de caini si sunetul clopoteilor.

Fugi repede la fereastra , dar cum dormitorul lui era la etaj iar in fata geamului avea un mar cu crengile incovoiate de zapada,nu putea vedea aproape nimic jos.

Totusi, printre cateva crengi mai scuturate, vazu talpicile unei sanii mari; partea lor din spate.

- Mars, se auzu vocea tatalui, lasati-i in pace ca va treziti cu vreo copita!

Apoi mai incet:

-Mosule, nu ai venit cam devreme?

Si fara sa astepte raspuns:

-Acum daca tot esti aici urca-te pe casa. Scara e in spate. Sa ai mare grija ca e alunecos acoperisul.

I se facu inima cat un purice.

"A venit cu noua zile mai devreme? De ce? Nici bradul nu e pus."

Semineul din camera lui avea o usa mare din sticla.

"Asta e si inchisa"

Sari in pat si se baga sub plapuma moale acoperindu-si fata pana sub ochi.

Nu stia ce sa faca.

Nici odata nu venise chiar prin horn mosul la el.

Uneori batea la usa.

Alteori era chemat cand deja era in salon.

Odata a gasit doar cadourile.

" Mosul a venit si a plecat in graba, i s-a spus. Avea foarte multi copii de vizitat. "

-Mosule , nu crezi ca ar fi cazul sa-ti iei un ajutor? La varsta dumitale e cam riscant sa te urci pe atatea case. Te rog sa fii atent sa nu-l trezest pe al mic.

Cainii se potolisera.

"I-a legat tata"

Statea nemsicat cu plapuma pe fata si cu respiratia aproape oprita de emotie.

In cateva minute ce parura ceasuri, incepu sa se auda zgomot dinspre semineu.

Inchise ochii si isi trase plapuma peste ei.

Astepta strangandu-si pleoapele.
"Oare mi-a adus trenuletul?Si acum? Eu ce fac? Spun poezia in pijama?"

O moleseala ii cuprinse tot corpul.

Locomotive cu aburi, electrice, cu cheita, incepura sa-i treaca prin fata ochilor.

Vagonase multicolore cu o multime de chipuri la geam fluturand batiste, palarii ori doar facand cu mana....
Simti ceva cald pe frunte.O mangaiere.

-Ionut, e vremea sa te trezesti! Hai in padure sa alegem un bradut!

Deschise ochii mirat.Era tata

"Ce brad? Acum?Nu trebuia sa fie deja impodobit cand vine mosul?"

Ca si cum nu ar fi stiut nimic intreba:

- Se auzea galagie mai devreme. Cine era?

- Aa, era mos Vasile, cosarul. A venit sa scuture hornul de la camera ta!

Un minut de amintire

Nu stia la care sa priveasca mai intai.
Toate aveau cate ceva frumos.
Si se miscau in pas de vals intr-un du-te vino ametitor
Ramase cu ochii lipiti de una subtirica.
Se asezase chiar langa el, pe banca.
Pe nesimtite
Acum cateva clipe nu era acolo.
“E foarte delicata
Si palida
Dar ii vine asa de bine culoarea asta...”
Era un galben verzui ori un verde galbui, strabatut de unele dungi mai inchise, de diferite grosimi. Multe.
O adiere de vant.
O miscare usoara.
Se indeparta putin de el.
Se simti rusinat parca; o privise prea insistent.
Uneori chiar se apropiase de ea.
Intoarse privirea.
Privea in gol dar gandul lui era tot alaturi.
“E prea subtirica, prea fragila si aproape transparenta.”
Se simtea un rasfatat al sortii.
Se asezase chiar langa el.
Pe aceeasi banca.
Se putea aseza oriunde, dar cineva, de undeva, a vrut sa-i daruiasca lui aceasta mica bucurie. Si chiar se citea bucuria pe fata lui acum.
Oare simtea ce emotie a putut trezi in acest om doar simpla ei prezenta, aparitia ei neasteptata?
E nevoie uneori doar de ceva aparent neinsemnat pentru a aduce un dram de fericire in inima cuiva
”Si aceasta e superba.”
Trecea plutind, parca pe un covoras fermecat minuscul, chiar prin fata lui.
Se opri intr-o mica ezitare , apoi isi continua plutirea spre o destinatie necunoscuta.
Avea alte forme. Mai rotunjoare.
Combinatiile de ruginiu o pierdura in ruginiul general in cateva clipe, disparand ca o naluca.
Simti un fosnet langa el.
Vecina lui era pe punctul de a se ridica.
Chiar facu o miscare usoara, insa se aseza iarasi.
El se foia ca un copil cu gandul la o traznaie.
“Ce-ar fi daca as mai retine-o o clipa?”
Voia sa o atinga, sa-si reaminteasca acea senzatie placuta.
Nu mai facuse asta de multa vreme.
Intinse mana si o sterse timid cu dosul palmei.
Cu mare delicatete.
Nu-i produse nici o reactie atingerea lui.
Poate nici nu o atinsese ci doar avea senzatia asta.
Intoarse palma.
O mangaie usor cu varfurile degetelor si inchise ochii.
Se trezi deodata in tineretea lui indepartata, cu toate senzatiile acelor vremuri, cu toate mirosurile locurilor demult uitate. Imagini ratacite se derulau prin fata lui.
Vedea intreaga sa viata derulandu-se cu viteza. Prieteni, iubite, familie, locuri frumoase vizitate,
Si stari.
Emotii amestecate, voci, sunete si mirosuri, parfumuri de flori si de femei din viata lui.
Bach,Vivaldi, Tudor Ggheorghe, Elington, intr-o armonie ciudata, ii remodelau fiecare nerv, fiecare celula.
Un fior rece ii strabatu trupul.
Se intreba resemnat: “Atat? Asta a fost?”
O voce il smulse din visare: Nu stia la care sa priveasca mai intai.
Toate aveau cate ceva frumos.
Si se miscau in pas de vals intr-un du-te vino ametitor
Ramase cu ochii lipiti de una subtirica.
Se asezase chiar langa el, pe banca.
Pe nesimtite
Acum cateva clipe nu era acolo.
“E foarte delicata
Si palida
Dar ii vine asa de bine culoarea asta...”
Era un galben verzui ori un verde galbui, strabatut de unele dungi mai inchise, de diferite grosimi. Multe.
O adiere de vant.
O miscare usoara.
Se indeparta putin de el.
Se simti rusinat parca; o privise prea insistent.
Uneori chiar se apropiase de ea.
Intoarse privirea.
Privea in gol dar gandul lui era tot alaturi.
“E prea subtirica, prea fragila si aproape transparenta.”
Se simtea un rasfatat al sortii.
Se asezase chiar langa el.
Pe aceeasi banca.
Se putea aseza oriunde, dar cineva, de undeva, a vrut sa-i daruiasca lui aceasta mica bucurie. Si chiar se citea bucuria pe fata lui acum.
Oare simtea ce emotie a putut trezi in acest om doar simpla ei prezenta, aparitia ei neasteptata?
E nevoie uneori doar de ceva aparent neinsemnat pentru a aduce un dram de fericire in inima cuiva
”Si aceasta e superba.”
Trecea plutind, parca pe un covoras fermecat minuscul, chiar prin fata lui.
Se opri intr-o mica ezitare , apoi isi continua plutirea spre o destinatie necunoscuta.
Avea alte forme. Mai rotunjoare.
Combinatiile de ruginiu o pierdura in ruginiul general in cateva clipe, disparand ca o naluca.
Simti un fosnet langa el.
Vecina lui era pe punctul de a se ridica.
Chiar facu o miscare usoara, insa se aseza iarasi.
El se foia ca un copil cu gandul la o traznaie.
“Ce-ar fi daca as mai retine-o o clipa?”
Voia sa o atinga, sa-si reaminteasca acea senzatie placuta.
Nu mai facuse asta de multa vreme.
Intinse mana si o sterse timid cu dosul palmei.
Cu mare delicatete.
Nu-i produse nici o reactie atingerea lui.
Poate nici nu o atinsese ci doar avea senzatia asta.
Intoarse palma.
O mangaie usor cu varfurile degetelor si inchise ochii.
Se trezi deodata in tineretea lui indepartata, cu toate senzatiile acelor vremuri, cu toate mirosurile locurilor demult uitate. Imagini ratacite se derulau prin fata lui.
Vedea intreaga sa viata derulandu-se cu viteza. Prieteni, iubite, familie, locuri frumoase vizitate,
Si stari.
Emotii amestecate, voci, sunete si mirosuri, parfumuri de flori si de femei din viata lui.
Bach,Vivaldi, Tudor Ggheorghe, Elington, intr-o armonie ciudata, ii remodelau fiecare nerv, fiecare celula.
Un fior rece ii strabatu trupul.
Se intreba resemnat: “Atat? Asta a fost?”
O voce il smulse din visare:
- Bunicule, mergem la leagane?.
Ce fel de frunza e aia?

- Bunicule, mergem la leagane?.
Ce fel de frunza e aia?

Iarta-ma

Parca am mana si mintea paralizate.
Nu-mi pot face curaj sa bat la usa ta si astept ca un pribeag sa ma observi.
Acum se pare ca a venit vremea sa platesc toate tradarile.
Te-am inselat de atatea ori si tot de atatea ori m-am intors la tine, incat nici nu mai stiu cine a fost inselat, tu cu ele ori celelalte cu tine.
Iti mai amintesti noptile interminabile petrecute impreuna, in care vioara lui Kremer ne acompania tacerea?
Dar zilele cu plimbari in tandem, fara tinta?
Ai fost primul adevar din viata mea.
Ma trezeam dimineata cuprins de tine si ne asezam sa bem cafeaua impreuna, sa ne facem planuri.Cafeaua indulcita cu lacrimile tale.
Ai fost cea ma sincera iubita a mea, cea mai romantica si cea mai fidela.
Eu am fost cel ce a tradat mereu.
Si dupa fiecare ratacire si iluzie ma intorceam la tine spasit, iar tu, in loc sa fii suparata, sa ma certi, ma primeai in bratele tale si ma copleseai cu saruturile, cu mangaierile tale.
Ai stiut intotdeauna ca suntem facuti unul pentru celalalt, dar eu nu vedeam asta din cauza nalucilor ce-mi apareau in cale tocmai cand ma apropiam mai tare de tine.
Am fost uimit sa aflu ca te-ai nascut la aceeasi data cu mine, in acelasi minut.
Asta ma face sa cred ca avem un destin comun.
Ma tem ca daca voi pieri inaintea ta, vei fi tare nefericita.
Nicicand nu vei mai gasi pe cineva ca mine caruia sa-i fii asa apropiata si caruia sa-i acorzi toata atentia, toata grija si tot timpul tau.
Daca ma ierti si acum va fi pentru ultima data.
Iar daca nu ma primesti voi ramane suspendat intre doua lumi.
In momentul asta nu-mi pot inchipui existenta fara tine.
Promit, daca primesti, sa ne unim destinele pe vecie si numele tau sa fie numele nostru.
Vreau sa ma numesc "domnul Singuratate".

Poveste cu o zana

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti.
Pe cand oamenii isi zambeau, muzica nu avea nevoie de electricitate
si mirosul pielii venea de la petale de trandafir si apa de izvor.
A fost un baietel.
Avea baietelul nostru de toate.
Niciodata nu i-a lipsit nimic.
Traia intr-un loc special, unde toti cei asemeni lui aveau totul.
Fiecare avea Luna lui Soarele lui, Apele lui, Cerul, Vantul, Marea, Zapada,
Norii, Noaptea, Ziua, Florile, Fluturii lui.
Avea toate astea dar nu-l interesau.
Le tinea incuiate in diferite locuri si doar faptul ca se stia posesorul
lor il multumea.
El nu vedea niciodata Ziua, Noaptea, Norii, Luna, Soarle, Florile, Muntii...
Era ceva ce nu putea sa tina totusi sub cheie: Timpul.
Acesta era imens si nu reusea niciodata sa-l stapaneasca intrutotul.
Mereu pierdea din el cand incerca sa-l cuprinda.
A renuntat la lupta cu el, il lasa sa-si faca de cap, sa treaca prin viata lui si
sa-l mangaie ori sa-l ocoleasca.
Uneori avea impresia ca timpul lui e mai mare ca al tuturor celorlalti la un loc.
Era multumit de asta.
Ceilalti se plangeau ca timpul nu le ajunge niciodata, ca fuge prea repede.

-Vrei un Cer al tau?
Vocea calda il facu sa tresara.
-Am unul.
-Ai? Eu nu vad nimic.
Dar o Mare?
-Am si Mare, raspunse baietelul nepasator.
-Si? Ce mai ai? Munti ai?
-Si Munti. Am totul.
-Nu s-ar zice, dupa chipul tau.
- Ce are chipul meu?
-Nu se citeste pe chipul tau ca ai avea totul. Unde ai toate astea?
- Pai.. uite! Aici e Marea! Pune urechea!

Intradevar, dincolo de usa groasa se auzeu Valurile si Pescarusii.
Chiar si mirosul marii trecea pe sub usa.
-Acolo e Soarele. Dincolo Vantul...
-Care-ti place mai mult?
-Cum adica, imi place?
-Care-ti trezeste emotii mai mari. Care te infioara de placere si iti taie respiratia?
-Nici unul. Pentru mine toate sunt la fel. Le am si atat.
Dar cine esti? Ce vrei de fapt?
- Nu ti-ai dat seama? Sunt o Zana.
" Parca nu asa arata o Zana!"
-Stiu la ce te gandesti. Tu stiai ca Zanele sunt toate subtirele cu parul lung si
cu rochii albe vaporoase.
E un zvon imprastiat de noi pentru a nu fi recunoscute de oricine. Uneori traim intre
oameni si nu ne-ar fi usor daca s-ar sti.

Avea in fata o Zana cu par scurt, negru, legat in doua codite si imbracata in pantaloni.
-Oare chiar conteaza cum arata o Zana?
-Dar ce conteaza?
-Ce face ea!
-Si ce face? Ce poti face tu?
- pai... eu sunt Zana Iubirii. Stii ce e iubirea?
- Am auzit ceva dar, nu am inteles mare lucru.
Nu. Nu stiu.
-iubirea iti da acea stare care te face sa te bucuri de tot ce te inconjoara.
Dar ce-ti spun eu de bucurie ca tu nici sa te bucuri nu stii macar. Bucuria e starea de
care-ti vorbeam mai devreme. Emotiile acelea.
-Da? Si daca-mi dai acea stare, iubirea, ce vrei in schimb?
-Nimic. Zanele nu cer. Ele ofera.
Dar va trebui sa accepti ca Timpul tau nu fa mai fi acelasi. Iubirea se va hrani din el.
Iti va consuma aproape tot Timpul.
-Timpul!! Hahaha. Oricum nu-l pot stapani.
De fapt nici nu cred ca exista ceva ce-mi poate ocupa mie tot Timpul. Nu stii ce imens e.

Zana zambi in coltul gurii.
-Primesti? Vrei sa primesti Iubirea?
-Primesc, zise el nepasator. Am atata Timp incat nici nu se va cunoaste lipsa celui consumai de darul tau.

Zana ii lua mana intr-ale ei, iar acesta simti o caldura imprastiindu-se in tot trupul sau.
"Nu are nici bagheta?"
-Eu va trebui sa plec insa voi fi mereu alaturi de tine. Iubirea nu tine cont de distante.
O poti primi de oriunde.

Toata discutia nu dura decat cateva minute, ce parura trei zile.
Se simtea altfel.
Fiorul acela de care vorbea Zana il traversa din crestet pana in talpi si invers.
Merse la una din usi.
Nu scria nimic insa stia ca acolo e Luna.
Deschise larg.
Nimic.
" Aaaa, Cerul!"
Elibera Cerul si Luna se aseza.
Si Stelele.
Descuia usa dupa usa.
Aparura Soarele, Muntii, Pasarile, Pomii, Florile...
Ciudat.
Timpul nu mai parea asa imens.
Era chiar insuficient uneori.
Voia sa deschida cat mai multe usi, insa Timpul acela, ce parea infinit altadata, era o piedica acum.
Nici nu stia daca toate astea erau incuiate in spatele sutelor de usi de el, ori fusesera acolo
dintotdeauna.

Se bucura de tot ce vedea.
De Zapada, de Furtuna, de Arsita.
Mirosea fiecare Floarea, sculta fiecare sunet al naturii.
" Deci asta e Iubirea..."

Acum intelegea de ce altii din jurul lui nu tineau Soarele ascuns.
Iubeau.
Zana era departe de el dar apropiata, asa cum promisese.
Iubirea ei il napadea in valuri.
Venea de peste mari si tari si si aducea cu ea tot ce intalnea in drum.
Vanea sarata, lichida si albastra cand traversa marile si oceanele.
Era impadurita, inzapezita si incetata, cand trecea muntii.
Cand venea prin jungla era plina de liane si miresme.
Lua cu ea adancimea "Marianelor", inaltimea "Himalaiei".
Uscaciunea, auriul Saharei, ori involburarea Niagarei.

Era ceva neinchipuit Iubirea asta.
El gasea mereu cate o usa inchisa si minune, avea chei aproape pentru fiecare.
Unele se deschideau mai greu, e drept, dar se deschideau.
Asa s-a intamplat unde erau Visele, Sperantele...
Nu a putut sub nici o forma sa deschida unde erau Tristetea, Durerea, Infrangerea,
Resemnarea, Dezamagirea, Tradarea...
Nici nu-i pasa de cateva usi nedeschise cand putuse sa deschida sute.
Era intr-o stare de euforie permanenta.
Deschidea, admira, se bucura, zambea.

Si a trait baietelul nostru aceasta stare mult timp.
Nu se stie cat, pentru ca timpul avea alta valoare si dimensiune pentru el.
Cred ca a trait cateva luni ce parura lumi.
Si ar fi trait si astazi daca....

Intr-o zi aparu Zana in fata lui.
A primit-o cu bucurie in suflet si un zambet mare pe fata.
Un zambet care s-a sters dupa primele ei cuvinte:
-Vreau sa-ti dau o "veste".

Nu stia ce veste dar Instinctul si Presentimentul(pe care le eliberase de curand)
ii spusera ca nu era o veste buna.
-Am sa fiu sincera cu tine.
La noi, la Zane, cum ti-am mai spus, lucrurile nu stau chiar asa cum se zvoneste.
Avem ierarhii si insarcinari, iar atunci cand nu esti eficienta intr-o activitate
esti mutata la alta.
Nu putem refuza.
Celor ce nu se supun Zana Zanelor le ia nemurirea.
-Si?!
-Si am fost mutata la Nefericire.
-Si?!
-Pentru a incepe noua insarcinare va trebui sa-mi eliberez sufletul de toate promisiunile
facute candva.
Sa plec de la zero. Altfel voi fi eu insami nefericita.
-De acum nu mai imparti Iubirea , ci Nefericirea?
-Altcineva se va ocupa cu Iubirea. Nu o cunosc. Nu prea ne stim intre noi. Negresit va veni
si la tine... Sau mai bine sa nu-ti promit eu ceva de care nu sunt sigura.
Poate va veni.
Cam asta e..
Sper sa nu-mi porti pica.

Ii intinse mana ei alba.
Dupa o strangere usoara disparu de parca n-ar fi fost niciodata.

Privea pierdut si nu intelegea ce se petrece cu el.
Oare incepea sa viseze, ori acum se trezea dintr-un vis?
Cerul, Soarele, Luna, Marile, Muntii, Florile, Fluturii, intrau singure in camerele de unde
iesisera cu ceva vreme inainte, iar in urma lor usile se ferecau zgomotos.
Totul se petrecea cu repeziciune.
Mai repede cu mult decat au fost eliberate.
Cu cat mai multe din acestea dispereau in spatele usilor, Timpul devenea tot mai imens.
Si il durea.
Descoperea ca Timpul doare.
Acum avea iarasi Timp din belsug.
Uneori mai gasea cate un fulg de Zapada, cate un Nor ratacit si fara nici un sentiment, le baga
in camere ale caror usi se incuiau singure.
Intr-o zi gasi cateva chei intr-un loc unde cu siguranta nu fusesera niciodata.
Se potriveau la niste usi pe care nu le-a putut deschide pana acum.
Tristetea, Infrangerea, Resemnarea, Dezamagirea, iesira din spatele lor si se
amestecara cu Timpul si asa imens, de nu mai stia care e mai mare timpul ori Tristetea.

Isi privi chipul intr-o picatura de Roua, pe care se pregatea sa o arunce in intunericul unei
camere reci.
Nu mai era un baietel.
Era un batran garbovit si trist.
Zana ii facuse iarasi un dar.

Cum m-am lasat de fumat

Am fumat cincisprezece ani. Era una din marile mele placeri. Nu concepeam viata fara aceasta placere. Daca stiam ca tigarile mele sant suficiente in permanenta, aveam un sentiment de siguranta. Cand plecam de acasa nu verificam daca nu mi-am uitat cumva mancarea, cartea preferata, apa deschisa ori lumina aprinsa, ci daca nu mi-am uitat tigarile. Erau o prelunfire a degetelor mele. A buzelor mele. Nu puteam sorbi dintr-un pahar de ceva fara a avea o tigara aprinsa. Nu puteam citi ceva fara o tigara. Nu puteam scrie, nu puteam privi la un film, nu puteam purta o discutie la telefon ori pe viu fara tigara. Ma calma, ma relaxa ma energiza, ma inviora dimineata la prima ora, pentru ca era primul lucru pe care-l faceam la trezire si ma adormea noaptea, fiind ultimul lucru facut inainte de culcare.Eram solidar cu prietena mea tigara de cate ori eram criticat ca fumez in casa, ori intr-un loc nepermis, ca-mi ingalbeneste degetele sau dintii. Preferam sa ies afara decat sa sting tigara. Era imaginea mea, blazonul meu si ma mandream cu marca preferata, crezand ca eu am fost un tip inspirat alegand ce e mai bun din tot ce exista. Aveam impresia ca in aceasta prietenie eu sant cel ce domina si conduce. Le aruncam neglijent pe masa, fara a le pierde insa din vedere, le ofeream amicilor cu generozitate, le stingeam nervos in scrumiera cand ma enervam, sau inspiram cu nesat fumul cand eram satisfacut. Dar am observat ca prietena mea tigara incepe sa ma cam insele. Daca la inceput aveam o conditie fizica perfecta, de sportiv, ajunsesem sa-mi pierd suflul dupa numai cateva zeci de metri de alergare. Nu mai puteam scapa de galbeneala degetelor(si fumam cu filtru nu"nationale") incat tineam tigara intre aratator si gegetul mare, precum cei ce fumeaza"iarba". Incercam toate pastele de dinti, toate solutiile de albire, pentru a scapa de ingalbenirea cauzata de tigari. Umblam cu pachetul de tigari intr-un buzunar si sprayul de gura in celelalt. Hainele miroseau a parfum combinat cu fum. Placerea se dovedea a fi un viciu. Si observam ca nu eram eu cel ce domina in aceasta relatie ci tigara. Noaptea aveam insomnii si fumam doua trei tigari acum, nu una, pana adormeam. Dimineata la trezire binenteles ca aprindeam o tigara. Imi venea sa vomit. O aruncam si dupa un minut aprindeam alta. Reuseam sa scap de starea de greata cam pe la a treia incercare. Cand trageam mai cu pofta fumul in piept, ameteam. Semn ca oxigenul era insuficient in plamanii mei. Vazand ca se ingroasa gluma am incercat sa renunt la fumat. Chiar din start era o lupta pierduta pentru ca si formularea spunea asta; incerc. Niciodata nu spuneam: ma las, ci doar incerc sa ma las. Mintea mea nu accepta viata fara tigara. Nefumatorii nu pot intelege asta. Aprinsul tigarii nu mai era ca asezatul la masa ori spalatul pe maini, gesturi voluntare ci era ceva necontrolat precum respiratul bataile inimii sau digestia. Ultima palma pe care am primit-o de la pretena mea tigara a fost intr-o dimineata, cand chiar am vomitat. Atunci am stiut cu certitudine ca e cel mai mare dusman al meu si ca nu pot accepta aceasta culme a masochismului. Mi-am stors creierul gasind macar un singur lucru bun pe care mi l-a adus fumatul. N-am gasit.Am hotarat sa ma las brusc de tigari incepand de la intai februarie(peste cinci-sase zile). In tot acest rastimp am fumat asa cum fumam in ultimul timp, mecanic, dar ma gandeam la data de intai cu asa de mare incredere incat mi-am adus subconstientul de partea mea. La data respectiva, dimineata nu am mai aprins nici o tigara. Nu a fost o zi asa de grea cum ma asteptam. Urmatoarea a fost mai grea. Si din ce in ce mai grele cele ce au venit. Nu mi-am aruncat tigarile ci le-am lasat in locurile unde se gaseau tot timpul: In masina, in baie, in dormitor, la serviciu. La inceput am luat-o ca pe o competitie avointei mele cu dependenta de fumat. Numaram zilele si ma mandream cu mine cand constatam ca a mai trecut una si inca una... Insa era singurul lucru placut. Treceam prin momente enorm de grele. Nu se poate descrie ce simteam. Duceam mana la buzunar instinctiv, ma trezeam cateodata cu bricheta in mana, cautam cu privirea tigarile sau ma opream dintr-o activitate, stiind clar ca ceva lipseste. Ma trezeam noaptea cu o pofta de fumat teribila. Adormeam numarand oi si toate vietuitoarele pamantului. Mi-am autoimpus sa nu recurg la nici o metoda traditionala ci numai la vointa. Nu am apelat la somnifere stiind ca inlocuiesc un rau cu altul. Daca in timp ce eram fumator ma gandeam doar sa-mi fac provizii si restul venea de la sine, inconstient, acum, trei sferturi din ziua mea ma gandeam la tigari. Cel mai rau era cand ma ridicam de la masa. Numai un fumator stie ce inseamna o tigara in acel moment. Dar greu era si dimineata la trezire si seara si cand citeam si cand eram cu familia ori cu colegii fumatori. Am fost de un milion de ori la o fractiune de secunda de a face gestul cu aprinsul tigarii. Nu am crezut ca pot trece peste unele momente si cand ma gandeam ca niciodata in toata viata mea nu voi mai aprinde o tigara mi se parea de neconceput. Traiam o senzatie din coplarie, la vro cinci sase ani, cand mama mi-a spus la un moment dat ca va veni o vreme cand ea nu va mai fi. Am simtit atunci un gol in stomac, primul in viata mea si aceasta senzatie m-a incercat in toate momentele de rascruce ale vietii. Acum mama nu mai e si simt acel gol de cate ori ma gandesc la ea, dar mintea mea a aceptat asta. Si multe pe care am invatat treptat avansand in viata sa le accept. Au trecut 5 zile , zece, treizeci....Pana la vreo sase luni nu am scapat de tot ce insemna dependenta fizica, dar mai cu seama psihica de fumat. Apoi, cand credeam ca nu mai rezist, tentatia a inceput sa cedeze.Ma gandeam la fumat din ce in ce mai rar, adormeam mai repede, ma trezeam fara acel gust amar si dupa ce serveam masa inlocuiam tigara cu un fruct sau un suc. Am omis sa spun ca odata cu lasatul de fumat am renuntat total la orice fel de alcool. Nu puteam concepe sa beau o bere fara a aprinde o tigara. Cred ca nici acum nu as reusi sa fac asta. Nu-mi pare rau decat ca a trebuit de atunci sa refuz in unele ocazii un vin vechi sau o bere rece, vara. Am inceput treptat sa inlocuiesc momentele grele in care nu-mi puteam muta mintea de la o tigara, cu unele mici momente de placere si multumire, cand obsergvam ca dintii nu mai sant galbeni, nici degetele, hainele nu mai miros si a trebuit sa renunt la sprayul de gura. Am inceput treptat sa fac miscare si mi-am recapatat conditia fizica. Am inceput sa dorm ca un prunc, de cum ma bag la culcare. Cu banii pe care-i cheltuiam pe tigari acum imi iau un suvenir, o carte , un tablou, imi ofer o excursie...Incet incet organismul meu a scapat de depententa. Nu mai am nici o problema daca e un fumator langa mine. E interesant ca am unele vise in care fumez si e asa de vie senzatia ca dimineata parca am miros de tigara in gura cand ma trezesc. Acum nici macar nu ma deranjeaza un fumator langa mine (decat in spatii foarte mici, neaerisite) si cateodata chiar ma trezesc inspirand cu placere fumul din jurul meu. Asta dupa cinsprezece ani de la renuntarea la fumat. A fost cel mai mare test de autoverificare a vointei mele, iar de cand am invins acest viciu mi-am putut controla vointa cum nu am reusit niciodata p

Venetia 2006

27 iulie 2006

Pentru mine, care sant pentru a nu stiu cata oara in Venetie, e un mister cum de fiecare data o redescopar, vad locuri noi pe langa care am trecut, totusi, de nenumarate ori fara sa le observ, ori chestii care candva m-au deranjart acum imi fac placere.
Cumva, Venetia a devenit pentru mine un loc ce ma atrage cum ma atrag locurile copilariei. Nu sant nascut aici, nu am stramoasi venetieni(poate doar romani) si am ajuns pentru prima oara in acest mirific loc acum patru, cinci ani.
Am hotarat sa mergem cu autobuzul din comoditate si chiar din considerente materiale. Ne-ar fi costat benzina, autostrada si parcarea(trei euro/ora) peste cincizeci de euro. Asa, cu cincisprezece euro, doua pers Padova-Venetia dus intors, am reusit sa economisim ceva pentru suveniruile lui Mihai, fiul meu, care e la prima vizita in frumosul oras. Inca inainte de a intra, dincolo de calea ferata ce merge paralel cu soseaua, prin stanga acesteia, se vad cladirile caramizii ce se ridica chiar din apa adriaticei, a carei apropiere se simte in aer inca de departe. Traversam Ponte della Liberta. Statia terminus a autobuzului, Piazzale Roma, e ticsita de turisti. Coboram. Mihai nu-si poate ascunde emotia. E normal. A auzit, a citit, a vazut atatea despre Venetia in poze si filme, ale altora cat mai ales ale familiei, incat locul ii pare oarecum familiar. Iesim din acea aglomeratie si hotaram sa ne indreptam catre piata San Marco. Mihai imi arata razand un carton, langa taraba unui comerciant de suveniruri, pe care acesta scrisese de mana cu marker "San Marco"si desenase o sageata indicatoare. Cred ca el, fiind primul in calea turistilor, era exasperat de cei ce-i cereau informatii si cum majoritatea cautau acelasi obiectiv, a rezolvat problema in acest mod. In oras sant placute indicatoare pentru aproape tot ce doresti sa vezi, insa aici chiar nu era. Daca unul nu vedea cartonul si-l intreba totusi, nu-i raspundea ci arata spre cartonul indicator. Cine a fost in Venetia pentru prima oara, nu isi mai poate amintii cu luciditate totul. Poate il ajuta pozele sau filmele facute. Ai o stare de euforie, explicabila prin faptul ca tu esti cel ce calca intr-un loc visat, pozat, descris de atatea ori. Aproape ca nu-ti vine sa crezi decat dupa ce nu mai esti acolo. Vrei sa vezi totul. Toti sunt fascinati. Toti turistii. Localnicii trec aproape neobservati. Ei respecta tot ce inseamna turisti si turism, pentru ca turismul e aici o industrie, dar ce zic eu industrie, e o arta. Fiind un loc in care intalnesti din toate natiile pamantului, te astepti sa vezi si obiceiuri mai putin placute. Dar nu. Nu am vazut oameni necivilizati, nu am vazut oameni aruncand pe jos gunoi, sa scuipe, sau sa injure. Daca pe vreun pod mai ingust, ce traverseaza unul dintre multele canale, vrei sa fotografiezi pe cel ce e cu tine, toti ceilalti, fara a fi instruiti de cineva, vor trece neaparat prin spatele tau si daca locul nu le permite, vor astepta cele cateva secunde rabdatori. Sunt unele locuri in Venetia ce nu pot fi egalate in frumusete de nimic: palate, muzee, binecunoscutele canale, gondolele ce sunt intradevar unice in lume. Sunt anumite scene ce par bizare unui turist. Oameni asteptand in statii venirea vaporetelor ce asigura legatura dintre insule, salupe taxi, de politie, sau ambulante... La inceput, cum spuneam, esti fascinat si tranchilizat de emotie. Starea de euforie nu iti permite sa vezi prea mult dar totul e minunat. Am locuit o vreme pe una din insule: Pelestrina. Laguna venetiana e protejata de o bariera formata de aceasta insula ingusta si lunga de vreo zece, cinsprezece km, intre Chioggia si Lido. Aceasta bariera permite apei din canale sa fie la nivel stabil in mai toata perioada anului. Cu unele exceptii. Cum spuneam, locuind acolo, eram nevoit sa fac zilnic naveta cu vaporetul spre Venetia si apoi sa merg mai departe unde aveam treaba. In primele vizite, turist fiind, nu sesizezi mirosul apei din canale, umezeala... Cu timpul insa, te obisnuiesti cu ele si nu le mai observi, sau nu te mai deranjeaza. Sunt cladiri cu aspect jalnic, cosuri de gunoi suprapline si cu gunoi pus in jurul lor, multe tarabe cu lucruri ce la noi se numeau"turcisme"(la ei nu stiu cum se numesc), de la unele articole de imbracaminte ieftine si obiecte facute manual(mai mult sau mai putin), pana la masti si cristale de Murano si Burano. In Venetia tot ce e de sticla poarta eticheta "Murano". E adevarat ca insula e la doi pasi, insa nu stiu daca totul e de acolo. Am vazut, trecand pe stradute inguste de doar aproape doi metri (apropos, aici e si cea mai mica strada din lume), rufe intinse la usa. Ca ciudatenii pentru mine, am remarcat gondolieri ce poarta pantofi Nike, vorbesc la telefon mobil, sau asculta muzica in casti, de la mp3. I-am vazut certandu-se pe clienti si injurandu-se fara nici o jena. Un comert clandestin, oarecum tolerat de autoritati(practicat in multe orase turistice italiene), e vanzarea pe jos sau din mana, a unor genti, curele, portofele, facaturi dupa "Fendi", "Luis Vuitton", etc, la preturi pornind de la cinci-zece euro, de catre marocani(marochini cum le zic ei). Ciudat mi s-a parut si sa vad pe stradute frecventate numai de turisti, magazine de computere. Cine isi ia computer de la venetia? Nu-mi place sa caut pete in soare, remarcand unele mici ciudatenii intr-un loc ce abunda de alte lucruri minunate, dar despre astea nu prea se scrie. Chiar in presa locala, de ceva timp e o campanie ce critica gondolierii, pentru ca au deviat de la culorile si acesorizarile traditionale, spre kitch, lucru greu de acceptat la niste mari iubitori de traditii, precum italienii. Fiul meu Mihai, s-a oprit la aprope fiecare vitrina, m-a tarat in toate magazinele de haine, de pantofi, bijuterii, ceasuri, de suveniruri... A probat zeci de masti, de la zece la trei sute de euro. Acum, totusi, sunt mai putine masti, dar in perioada carnavalului (primavara, prin martie) e plina Venetia. Opere de arta, sau simple cartoane cu paiete, pentru orice buzunar. Venetia nu e in loc pe care sa il vezi cateva ore, ci la care e musai sa revii de mai multe ori. La prima vizita se ramane cu: poze, filmari, masti, obiecte din sticla de Murano, Gondole, Piata San Marco, porumbei... Nu poti vizita din lipsa de timp: muzee, expozitii, insulele. Nu poti participa la spectacole de opera, teatru. Nu poti ramane seara, sa vezi ce minunata e Venetia noaptea, decat daca esti cu masina personala, ori localnic, ori cazat la un hotel din oras.
Am avut ghinionul sa fie o zi caniculara, cum e de fapt in toata Europa in aceasta perioada, dar cu sucuri si inghetate nici nu am simtit caldura. Dupa 6 ore de mers pe jos, de pozat, filmat, admirat, cascat gura si vizitat tot ce poate fi vizitat in acest interval, ne-am indreptat spre casa. Cand am ajuns in Padova pe Mihai nu-l mai mira nimic. Parca era alt om. Sincer! Cand vezi de aproape un vulcan, nu te mai impresioneaza un foc de tabara. Nu se mai mira de faptul ca in jurul nostru auzea vorbindu-se romaneste, chiar mai mult decat se astepta, nu mai ramanea cu gura cascata la femeile ce fumau pe strada(ceea ce in Romania nu prea vezi), la coloane de masini si autobuze ce rulau incet, pe strazi inguste, fara sa claxoneze la scuterul din fata lor. Nu se mai mira nici la vederea zecilor de bicicliste si scuteriste elegante, ce daca ar fi fost la noi,ar fi starnit, cu fustitele lor scurte, cel putin exclamatile barbatilor. Nu se mai mira nici la lejeritatea cu care se imbraca italienii in ocazii neprotocolare, ei, cei ce fac moda, neasortand nimic cu nimic, mergand in slapi, sort si maiou prin centrul orasului. Fete cu tocuri si rochii elegante pe bicicleta. Acum si-a mai revenit! Nu se obisnuieste insa cu fructele de mare, dar e cucerit de pizza, vinul si inghetata italienilor. Nu-i vine sa creada ca in 3 saptamani a vazut doar cateva fete frumoase(si nu stia daca erau italience). Concluziile lui? Venetia e intre cele mai frumoase locuri pe care le-a vazut vreodata. Romancele sunt, intradevar, cele mai frumoase femei.
P.S. Acest text nu se vrea o lucrare literara, ci insemnarile unei zile din vacanta mea de vara 2006.

Dragostea

Este la fel de greu sa definesti dragostea, pe cat de greu e sa definesti viata.Cati oameni au descoperit sensul vietii?Foarte putini au fost aproape de acest raspuns, dar atunci era deja prea tarziu.Cand vorbesc de sensul vietii, ma refer la sensul vietii lor, pt ca sensul vietii universale nu a fost inteles de nimeni.Chiar cei ce cred ca au inteles ceva, se inseala, e doar ceva iluzoriu, dar oricum mai mult decat nimic.Marea majoritate a oamenilor nu stiu pt ce traiesc. Se spune ca "fericiti sant cei saraci cu duhul". Daca fericire inseamna prostie si nestiinta prefer sa fiu nefericit.Cu toate ca acesti oameni coexista in acelasi timp si spatiu, ei traiesc in dimensiuni diferite. Foarte greu se descurca cineva iesit din dimensiunea lui si ratacit in alta superioara ori inferioara. Cum ar trai, sa spunem, un taran agricultor in mislocul unor critici de arta? Dar invers?Omul simplu are trasata o linie aproape de la inceputul vietii. El stie ca aceasta e cale pe care au urmat-o parintii lui si deci, va fi si calea lui. Am vazut sute de fii sau fiice, copii fidele ale parintilor, care nu ar iesi din tipare pt nimic in lume. Aceasta e lumea lor. Pt ei alta lume ori nu exista, ori nu are sens. In acea lume nu exista nici prea multe divergente de opinii din cauza simplitatii ei. Cu cat nivelul intelectual creste, cu atat se complica si existenta oamenilor. Se nasc intrebari ce genereaza alte intrebari si astfel duhul cel sarac se inbogateste si i-si face loc nefericirea.Oamenii simpli mor totdeauna impacati, pe cand ganditorii mor nefericiti din cauza neimplinirii lor.Viata inseamna, deci, fericire si nefericire.Dragostea este o componenta de mare importanta a vietii si e tot un amestec de nefericire si fericire.Si ura este, deasemeni, o componenta a vietii, insa nu are maretia dragostei.In ura gesesti numai nefericire; un om care uraste nu poate fi fericit.Spre deosebire de nefericirea provocata de ura, nefericirea provocata de dragoste innobileaza, sensibilizeaza si purifica.Fericirea, libertatea, dragostea, sant de cele mai multe ori pretuite dupa ce sant pierdute. Cand santem liberi nu stim ce sa facem cu libertatea, de fapt nu o consideram ca pe ceva special, insa in clipa pierderii ei ne vin in cap o multitudine de moduri in care oputeam folosi. Desigur ca la recapatarea ei, cand acest lucru mai e posibil, facem cam tot aceleasi greseli.Fericirea si nefericirea se asociaza ciudat cu dragostea.Cand santem iubiti si ar trebui sa fim fericiti, ne consideram nefericiti si cautam motive de suparare si nemultumire insa cand dragostea ne paraseste si santem cu adevarat nefericiti stim perfect ce am fi vrut de la dragoste. Ca si in cazul libertatii si aici lucrurile se petrec la fel in cazul reintoarcerii la dragoste; facem aceleasi greseli.Dragostea este perceputa de fiecare individ in mod diferit si numai atunci cand doua persoane o percep in mod oerecum asemanator, se poate infiripa o relatie trainica.Dragostea nu poate fi asociata in nici un fel cu incompatibilitatea sentimentala. Uneori se sustine ca poate fi iubita o persoana din compasiune. Nu cred ca e vorba de dragoste, ci mila si e diferenta mare intre cele doua sentimente. Chiar in cazul in care e vorba de dragoste adevarata, atunci cand un partener incepe sa inspire mila, dragostea se retrage incet, lasand loc celuilalt sentiment.Se spune ca cel mai mare dusman al dragostei este plictiseala.Logic lucrurile ar trebui sa stea altfel; nu te poti plictisi niciodata de cineva pe care-l iubesti cu adrvarat.Am spus logic dar uneori in dragoste nu prea exista logica, nu una sesizabila la prima vedere.Cate cupluri nu sant legate de un liant misterios, pe care nici ei nu-l stiu?De cate ori nu ne miram cand vedem doi indragostiti foarte nepotriviti ca fizic, varsta, conditie sociala, materiala? Oare ce-i leaga? Logica exista? Nu la vedere.Deci am spus ca plictisul e marele dusman al dragostei.De fiecare data cand un cuplu lasa numai pe umerii unui singur partener lupta cu acest dusman si invingator iese dusmanul, vinovat de infrangere va fi tot cel ce a luptat.Daca se intrunesc doua conditii: sa fie dragoste adevarata si lupta sa fie dusa de ambii parteneri atunci dragostea va fi indelungata.Daca nu se intrunesc cele doua conditii, nu are sens o legatura care pricum va lasa rani adanci in sufletul unuia, sau ambilor parteneri.Armele cele mai bune pentru aceasta lupta le are femeia, insa tot ea este cea ce le foloseste cel mai putin.O femeie care vrea dragoste vesnica de la un partener, o poate obtine mai usor decat un barbat care vrea acelasi lucru.Unul din motivele pt care femeia nu lupta, este neincrederea ei in dragoste vesnica. Barbatii au insuflat femeii aceasta neincredere fiindca la primul impas cedeaza. Ele vor ca ei sa fie primii pe acest front de lupta cu plictisul, cu toanele si capriciile lor, iar ei, spre nenorocirea lor, clacheaza prea repede.Majoritea inteleg acest comportament al femeii ca o dovada certa a lipsei de dragoste si mare greseala fac.Eu nu iau in calcul comportamentul femeii care nu are numic sfant si care se joaca cu dragostea. Un psiholog fin poate face diferenta intre dragoste si aventura.Deci relatia fara aceste mici jocuri ale dragostei, ar fi asemeni unui foc mocnit ce cu greu poate fi banuit, ori cand i-l stii nu-i dai importanta asa de mare.Despre partea sufleteasca a iubirii, se pot scrie si s-au scris, tone de carti, insa nu putem neglija nici partea fizica.Iubirea platonica are o frumusete aparte, dar e iubire numai pe jumatate, implinirea ei venind odata cu iubirea fizica. In unele cupluri latura fizica a iubirii este liantul de baza, partea sentimentala ocupand un loc mai putin important.Totusi, aceste legaturi nu sant dintre cele mai durabile. O legatura de suflet, chiar si de durata fiind, poate fi compromisa de impactul fizic. Si aici compatibilitatea are un cuvant greu de spus. Micile nepotriviri pot fi remediate, ori compensate de sentimente, dar cand diferenta este flagranta atunci cu toata bunavointa legatura nu poate supravietui.Se poate spune clar : ne potrivim ori nu ne potrivim.Oricat de mult am fi atrasi de o persoana, nu putem inlocui sentimentul cu pofta.Am cunoscut femei care m-au atras fizic foarte puternic, insa de la inceput am stiut cu certitudine ca numai o data as face sex cu ele, apoi nemai prezentand nici un interes pt mine.Am spus sex, pentru ca e o mare diferenta intre sex si dragoste. Nu neg existenta celor care prefera acest gen de relatie insa ei sant din categoria celor lipsiti de sensibilitate si considera asta un sport. Ca orice traire de calitate indoielnica, aceasta nu lasa nimic in urma ei; poate doar un gust amar.Nu-i consider mai barbati pe aventurieri, decat pe cei ce fac dragoste din dragoste.Nici nu poate fi comparata placerea efemere a unei aventuri erotice, cu extazul unei clipe de dragoste intre doi parteneri care se iubesc.Barbatul care i-si priveste in ochi partenera de ocazie vede o placere obscena, pe cand in ochii femeii iubite vede placerea adevarata in toata curatenia ei.Ce intre doi parteneri de ocazie poate fi considerat dezmat intre doi iubiti este dragoste in cel mai pur rafinament.In sex aproape totul e obscen, in schimb in dragoste tot ce face placere ambilor parteneri e permis.
Este mare diferenta in felul care se privesc doi parteneri de sex, comparativ cu doi iubiti dupa actul sexual, pentru ca fiecare partener dintre primii, urmareste placerea proprie, pe cand ceilalti doi, se simt placut prin satisfacerea celuilalt, contopindu-se si dand frau liber imaginatiei, ce numai dragostea ti-o poate imbogati.Nota discordanta fac prostituatele, care prin profesia lor, urmaresc satisfacerea partenerului, insa e ceva artificial, gen a te imbata cu apa rece. Sa stai sa asculti soapte de dragoste spuse pe un ton profesional; umilitor pt un barbat.O aventura poate fi uitata imediat dupa consumare ei, ori poate fi pastrata in memorie pentru delectarea prietenilor la restaurant, pe cand o noapte de dragoste i-ti ramane intiparita in minte toata viata si nu numai atat, dar eu nu am auzit vreun barbat, relatand cu lux de amanunte momente intime cu iubita lui. Poate doar aluzii fine, spuse cu grija, ca de despre ceva foarte delicat. Se diferentiaza de la distanta o femeie care face dragoste, de una care face doar sex. Prima radiaza de sanatate si fericire iar a doua e ca o epava obosita si scarbita de viata. Actul sexual este benefic pentru ambii parteneri doar cand are ca fond dragostea.Dragostea...acest sentiment poate aduce multa bucurie dar si cele mai mari suferinte. Este una dintre cele mai redutabile arme, de care se foloseste indeobste femeia, insa e o arma cu doua taisuri si de cele mai multe ori cand e folosita cu intentii rele loveste in cel cel ce face uz de ea.Succesul e inselator cand te folosesti de dragoste, iar satisfactia de moment, se poate transforma in insatisfactie de durata.Victimele dragostei sant aproape incurabile; cele mai multe boli psihice au ca fond deceptii sentimentale. Nebunia din dragoste ia cele mai nebanuite forme; de la cele mai blande si frumoase, pana la cele mai hiduase si agresive. Transforma pe cei mai dragastosi iubiti in calaii iubitelor sau rivalilor.Din aceste motive si din multe alte sute, dragostea, nu e bine sa fie daruita cui nu santeti convins ca o merita.Deci, cum spuneam la inceput, oamenii traiesc in dimensiuni diferite.Sant impartiti in minoritati. Sociale, etnice, religioase, sexuale.....Betivii au o lume a lor, din care nu mai pot evada si nici nu vor. Pentru ei restul nici nu conteaza.Cea mai mica minoritate este minoritatea indragostitilor.Aici numarul este fix: doi.Nu poate fi nici unu, nici trei.Ei nu accepta intrusi in lumea lor si ignora lumea celorlalti.Exista milioane,sute de milioane, de asemenea minoritati, milioane de lumi in miniatura si in fiecare dintre ele este concentrat universul intreg.In fiecare se regaseste suferinte si fericirea intregii lumi.Tocmai din acest motiv nu trebuie sa ne jucam cu dragostea pentru ca dragostea este insasi viata.

Porumbelul alb

Se lasa cand pe un picior, cand pe celalalt.
Incet, face miscarea aceasta aproape insesizabil.
Din cand in cand, privirea, care e pirduta in zare , undeva dincolo de lume, se lumineaza brusc pt o secunda si fixeaza o silueta. Apoi, cu un fel de parere de rau, se pierde iarasi in zare.
Face asta zilnic.
Locuitorii oraselului i-l cunosc.
Se crede ca a fost candva ca toti ceilalti. Unii chiar spun ca l-au auzit vorbind.
Zvonuri.
Nimeni nu le ia in serios.
Are varsta nedefinita; poate avea 40 sau 140 de ani.
Cineva, care pretinde ca l-a cunoscut pe vremea cand nu era considerat nebun, spune chiar o poveste despre el. De fapt zice ca o stie de la altcineva. Nu crede nimeni, dar toti o asculta de fiecare data ca si cum nu ar mai fi auzit-o. Majoritatea o stiu si o repovestesc cu infloririle si adaugirile lor. Unii o adapteaza la cum si-ar dori ei sa se fi petrecut. Acesta insa e cel mai ascultat cand povesteste, pentru ca e mai batran si are credibilitate mai mare.

Se spune ca nebunul nostru locuia la marginea orasului undeva intr-un loc mirific.
Cu flori verdeata copaci, iarba si cu multa, multa iedera, care imbraca zidul casei si gardul intr-o camasa verde cu bulinute minuscule negre.
Era lumea lui, creata de el.
Stie fiecare pom, planta, fiecare fir de iarba si fiecare floare.
Le trecea in revista in fiecare dimineata cand se trezea si servea ceaiul in mijlocul lor.
Chiar si iarna, cand nu era vegetatie, el tot mergea la pomi si iedera, la cei doi-trei arbusti si la cele doua tulpini de vie sa le vada.
Parca vorbea cu ele.
Parca si ele se inviorau cand se apropia.
Dar vara facea aceste vizite si dimineata si la pranz si seara, chiar tarziu.
Pentru el seara putea fi si la miezul noptii.
Avea undeva intr-un colt al minusculei gradini si un bazin in apa caruia se oglindeau plantele si florile din apropiere.Totul era la scara redusa si pomii si florile si bazinul.
Era suficient pentru el si gandea ca si-a adus aproape o bucata din natura.

Statea intr-o seara pe marginea bazinului privind apa in care se vedeau cateva stele.
Tresare la un moment dat speriat, sau mai degraba deranjat de un zgomot infunfdat.
Undeva, un frunzisul iederii, s-a auzit ceva cazand.
Se zbatea un porumbel alb in lianele impletite si nu putea iesi. Dupa ce a obosit a renuntat.
A mers, l-a luat usor din frunzis si l-a linistit cumva.
Porumbelul parca a simtit ca nu e nici un pericol si s-a oprit din zbaterea lui si-a strans aripile pe langa el si s-a lasat in voia celui ce-l tine in mana.
Una din aripi era mai lasata, fapt ce arata ca e ranita. Asta era si motivul pentru care cazuse acolo.
Se spune ca nebunul atunci era un barbat la varsta maturitatii. vreo 40-45 de ani. Nu stia ce sa-i faca la aripa. Poate sa mearga la un vraci in zona, dar cine se punea la ingrijit un porumbel cand erau cu miile. Te considerau chiar deplasat daca cereai asa ceva. Oamenii aveau lucruri mai importante decat sa vindece pasari ranite.
L-a bagat in casa si dupa ce a incercat sa-l hraneasca fara succes, l-a asezat pe un colt de masuta. Era alb complet si avea ochii ca doua margelute.
I-a legat aripile pe langa corp cu o panza si l-a lasat sa se obisnuiasca in noua locuinta.
De a doua zi porumbelul s-a adaptat asa de bine ca nici macar cainii din curte nu-l mai latrau. Parca acolo se nascuse.
A durat cam o saptamana pana s-a vindecat porumbelul.
Zbura prin curte, se aseza pe crengile copaculor, apoi se punea pe umarul celui ce-l ingrijise. Cand a simtit ca v-a pleca definitiv, fiindca facea curse din ce in ce mai departe de curte, salvatorul lui a scris un biletel si l-a infasurat pe unul din piciorusele porumbelului, legandu-l cu o fasie mica de panza.
Scria acolo un mesaj pentru stapanul lui: "Sa stiti ca a avut o aripa ranita. Poae-l tratati mai bine. Eu nu am stiut ce sa-i fac."
Parca presimtise.
In dimineata urmatoare, cum a iesit pe usa a zburat si nu s-a mai intors.
L-a cuprins un pic de tristete dar s-a bucurat ca va ajunge la stapanul lui.
A trecut un timp, trei-patru saptamani.
A uitat aproape de porumbelul nostru.
I-si amintea de el seara cand statea pe marginea bazinului. Parca-l vedea cum i-si baga ciocul in apa si apoi i-l ridica un sus.
Intr-o seara, surpriza. Porumbelul a aparut si s-a asezat direct pe masa din curte.
Cand l-a vazut i s-a luminat fata de bucurie.
L-a mangaiat si l-a invitat sa bea din paharul lui cu apa.
Porumbelul chiar a baut.
Era insetat.
Pe piciorul unde era mesajul catre stapanul lui era acum un inelus de care era prins un fel de plic mic din piele fina.
L-a desfacut si a scos un biletel.
Scria asa de marunt incat a trebuit sa aprinda o lumanare sa citeasca.
Era un scris ordonat si frumos.
Si-a dat seama ca era o femeie persoana care scrisese biletul:

"Va multumesc pentru bunatatea de care ati dat dovada. E un prieten bun si pentru faptul ca l-at ajutat pe el va raman recunoscatoare."

Mirosea a flori de camp biletul.
A ramas ganditor. Oare cine e atat de singur incat sa se consoleze cu prietenia acestui ghemotoc alb?
A scris un bilet in care a povestit mai pe larg intamplarea cu porumbelul si la sfarsit a intrebat-o cum de e singura.
Porumbelul a zburat iar el a mers la culcare cu o mica bucurie in suflet.
Venea toamna.
Era toamna deja.
Florile incepeau sa se usuce si via ramasese numai cu coardele goale.
La fel si iedera.
Avea langa bazin doua plante de ricin. Crescusera inalte de 3 metri.Nu mai vazuse asa ceva nicaieri.
Trei metri?
Parca erau palmieri.
Dealtfel si semanau putin, cu frunzele acelea mari.
In fiecare zi curtea se umplea de frunze desprinse de vant din cei cativa copacei.
Se intrista cand vegetatia incepea sa dispara. Aduna cu grija semintele de la plante si flori pentru a reinoi totul in primavara.
Se bucura primavara cand infloreau corcodusii sau piersicii.
Mai bine zis piersicul, ca era numai unul.
Se umplea de bucurie cand vedea acesti pomi infloriti si vegetatia cum renaste iarasi.
Se bucura ca un copil si parca renastea si el de fiecare data.
Acum era trist din cauza toamnei, dar o umbra de bucurie se facea simtita de cand cu acest porumbel alb.
Acum se trezea mai devreme sperand sa revina musafirul sau.
Ce ciudat!
Nu mai astepta nimic nou de la ziua de maine de mult timp.
Nu era chiar introvertit, avea ceva amici.
Nu prieteni.
Pierduse toti asazisii prieteni intr-o perioada nu prea roza pentru el.
Nu-i parea rau.
Nu poti pierde ce nu ai, iar acestia nu erau prieteni daca l-au tradat asa.
Nu se mai implica in prietenii. Traia in singuratatea lui comoda si placuta. Avea tot ce-i trebiua si mai mult, avea tot ce-si dorea; acest colt de natura. Vara asculta cu placere pasarelele ce se adunau in pomii lui, parca pentru a-i tine concerte zilnice. Dimineata, inainte sa deschida ochii,asculta frumoasa muzica a artistilor inaripati de la geamul lui. Apoi fata i-i era inundata de lumina si caldura. Dormea intr-o pozitie ce-i oferea sansa de a fi trezit in fiecare dimineata de razele soarelui. Nu avea perdele dese si nici obloane la geamuri. Soarele era in casa lui ca la el acasa. In partea din spate a casei avea un geam cat o jumatate de perete, pe unde intra lumina. Si acolo era verdeata multa. Toate plantele tinute peste iarna in casa precum si iedera ce imbraca zidul din spate. O mini-sera deschisa.
Una din dimineti i s-a parut cu mult mai frumoasa decat celelelte.
I-a zis buna dimineata chiar porumbelul alb.
Nu a primit in viata lui multe persoane cu atata bucurie. Nici el nu intelegea de ce se bucura asa, dar era ceva neclar, ceva interior.
In punguta de la piciorusul porumbelului, un bilet ceva mai mare si mai parfumat parca.
Cu mana tremuranda desfacu biletul si mai intai i-l duse la nas sa-l miroasa.
Acelasi miros de flori salbatice, nu stia ce, dar parca se adunase acolo tot ce putea mirosi frumos intr-o poenita plina cu flori.
Citi cu emotie primele cuvinte:
"Buna prietene necunoscut! Te numesc asa pentru ca ai ajutat un sufletel drag mie si astfel te am la inima ca prieten. M-ai intrebat despre singuratatea mea. Nu ma mai deranjeaza acum. Am suferit mult cand am descoperit ce urata e singuratatea si tot atunci am descoperit ca singuratatea in doi e mai rea si mai urata. Acum nu mai simt nimic. Parca sant amortita. I-mi place muzica, arta, natura, poezia, dar undeva e un gol, o prapastie. Parca m-am prabusit in mine si nu mai pot iesi de acolo. Acum nici nu mai lupt sa ies. Mi-am pierdut puterile precum cei care se inneaca. Nu mai pot sa lupt si cred ca nici nu mai vreau. E o lupta pierduta pentru mine si asa va ramane. Traiesc din amintiri frumoase si i-mi hraneasc sufletul cu ele. Ce a mai ramas din el."

L-a intristat primirea vestilor.
Ce trebuia sa fie o bucurie, s-a transformat in tristete.
Cand ai suferinte de o anumita natura i-i intelegi mai bine pe ceilalti ca si tine. Parca traia tristetea ei si suferea la fiecare cuvant citit si recitit.
Nu asta astepta el de la aceasta corespondenta.
Cateodata, dintr-un egoism involuntar, evitam sa privim de aproape problemele celorlalti. Poate si din convingerea ca nu-i putem ajuta si ne creem suferinta si noua.

"Draga prietena! Ma onoreaza prietenia ta.
Nu ma asteptam sa cunosc o persoana asa trista.
Nu stiu cum sa procedez.
Tristeta si singuratatea ta le umbresc pe ale mele si asta ma face sa ma simt vinovat ca ti-am redeschiso rana. Va trebui acum sa ma lupt cu mine si cu tine sa inchid aceasta rana. Te rog lasa-ma sa fac asta pentru tine. Nu-ti cer sa ma ajuti ci sa nu te opui brutal."

"Dragul meu! E prea mult pentru mine sa te descopar.
Dupa ce o parte din mine murise de ani de zile, te gasesc pe tine, un inger, care, cu toate ca deschide aceasta rana, cum ai spus tu, face suferinta suportabila, usoara, aproape placuta. Mai exista oameni ca tine pe pamant? Nu esti doar o inchipuire de-a mea? Vezi ce paradox? Suferi pentru tristetea mea si eu sufar pentru a ta. Ce senzatie........ nici nu stiu cum sa numesc asta."

"Draga mea! E pacat. Nu -ti irosi putina energie a sufletului tau pentru a alina tristetea mea. Nu asta voiam sa se intample. Nu stiu cum te cheama....nu stiu cum arati... ce ochi ai... ce par...ce inaltime, dar stiu cum mirosi. Asta ma ajuta sa descopar si ce nu stiu despre tine. Nu vreau sa stiu ce chip ai, cand descopar cu fiecare mesaj ce suflet frumos se ascunde in trupul tau."

"Dragul meu! Mi-ai rascolit ranile trecutului si acum viata prezenta. Nu pot sa-mi inchipui cat de departe de mine te afli dar eu te simt din ce in ce mai aproape. Devin dependenta de mesajele tale. Ma linisteste gandul ca undeva departe e cineva care se gandeste la mine, care e mai aproape de mine decat cei ce au fost o viata in preajma mea"

"Draga mea! Ma macina neputinta de a fi aproape de tine cand ai nevoie de un umar pe care sa-ti lasi capul si sa plangi. Mesagerul nostru e mic si nu poate cara cat am eu sa-ti scriu. Macar spune-mi ca discutiile cu mine au mai alungat din tristetea si singuratatea ta, pentru ca la mine asa s-a intamplat. Am redescoperit prietenia si am reinvatat sa zambesc."

"Dragul meu! Prietenia ta a produs ceva inexplicabil in mintea si inima mea. Mi-a si teama sa pronunt exact ce simt... Oare sa fie dragoste? Te poti indragosti de cineva pe care nu-l cunosti? Cum e posibil? Ce reactii ce fenomene, ce forte ale universului au facut sa se intample asta?"

"E posibil! Nu-ti vine sa crezi? De ce eu nu mai pot dormi de ceva vreme? Nu indraznesc sa-mi spun nici mie ce simt. Nici nu voiam sa pronunt cuvantul "dragoste". Spuneam ca si tine: E imposibil asa ceva! E o himera! Te indragostesti de o himera? Nu e adevarat! Poate e doar prietenie. Dar prietenia nu da insomnii, nu da emotii si frisoane, nu te face sa simti fluturasi in stomac si nu te face sa te gandesti tot timpul la cineva. Da! Si eu m-am indragostit de tine si nu-mi pasa daca e posibil sau nu. Dupa cum simt eu, e foarte posibil."

"Iubitul meu! Nu stiu ce sa-ti scriu! Am mintea goala si inima plina"

"Iubita mea! Eu am si mai putina inspiratie. Nici nu e nevoie de cuvinte. Nu am mai fost asa fericit de un secol. Nici nu stiu daca am fost fericit cu adevarat. "

"Ti-am trimis, iubitule, o poezie scrisa de mine intr-un moment de mare tristete pentru a intelege si tu in ce stare m-ai descoperit: Am privit in inima mea si am constata cu stupoare ca aici s-a opritlumea. Doamne...inima mea e de sticla..si este sfaramata toata..Incerc sa calc pe cioburi...si ma ranesc..iar dare sangerii se preling prin mine. Caut urme din tine...si nu mai gasesc...te caut pe tine sa-ti spun ca nici nu mai stiu decand nu ai mai dat nume formelor mele,imi vine sa-ti amintesc...tu ai uitat...dar sunt inca femeie...si am inima inclinata spre venirea ta. Incerc sa ajung iar la inima ta si nu stiu cum sa fac...sa ciocan sau sa intru direct...apoi ma hotarasc si-ti cant o melodie fara teama de a falsa..ciudat ...dar tu nici macar nu o auzi.... Am incercat sa fiu cea mai buna,dar nu ai vazut... tu ai crezut ca iti apartin ca un lucru...al tau si doar al tau...atunci cand/daca l-ai dorit.... A fost!...."

"Atata nefericire a fost in sufletul tau si totusi ai gasit resurse sa te indragostesti iarasi? Iubita mea, langa mine nu vei putea scrie astfel de versuri. Nu vei mai suferi vreodata ca sa poti transpune suferinta in versuri. Poate dragostea."

Au urmat nenumarate schimburi de mesaje de iubire intre cei doi. Facea porumbelul curse zilnice si cateodata chiar de doua ori pe zi, intre cele doua inimi care-si duceau dorul. El o dezmierda cu vorbe frumoase si cu fanteziile lui copilaresti, iar ea i-l rasfata cu versuri pentru el compuse si cu declaratii de dragoste cum nu facuse vreo femeie iubitului ei vreodata. Se consuma o dragoste imposibila, de la o distanta necunoscuta, intre doi oameni necunoscuti. Cine ar fi crezut asa ceva? El de multe ori cand se trezea, ramanea o clipa nedumerit si se gandea daca ce traieste nu e doar in mintea si inchipuirea lui. Dar cum iesea in curte venea mesagerul alb ca o confinmare a frumoasei povesti. Nimeni dintre muritorii nu a mai trait asa poveste de dragoste. Nu existau in toate limbile pamantului cuvinte sa acopere intensitatea sentimentelor dintre ei. S-au facut planuri sa se intalneasca intr-un parc. Cel mai frumos din aceasta parte a tarii. Nu se stie daca era mai aproape de el sau ea. Nu s-au intrebat niciodata despre zona in care locuiesc, despre nume sau despre infatisarea lor. Fiecare si-a modelat un iubit in imaginatia lui si l-a asezat intr-un loc unde i-si inchipuia ca ar putea locui. Si-au inchipuit si si-au destainuit unul altuia ce ar face la prima intalnire, cum ar reactiona, ce si-ar dori... Ea, timida la inceput, a prins curaj odata cu destainuirile lui si-i spunea ca l-ar saruta pe gropita din barba. El nu-i spusese ca are, dar intuitia, sau nu stiu ce, a facut-o sa fie convinsa ca are. El voia sa o tina de mana sa o mangaie pe par si sa o sarute usor pe gat in spatele urechii. Erau gesturi comune intre indragostiti dar pentru ei erau dorinte uriase. Locul era hotarat. Urma sa stabileasca data.

Porumbelul aducea zeci de mesaje si poezii.
Toate i-au placut enorm. Sunau cam asa:
"" Tac...ascultand gasul vantului,
Tac!privind verdele unei frunze
Tac!...adormind in taina noptii privind la stele
Tac!..sunt ,moarta in suflet si vie in trup
Tac!...pt ca mortii nu vorbesc....
Iti daruiesc...parfum de tacere... ""

Era trista dar o reprezenta pe ea.
Si mai era o poezie de data asta mai vesela:

""te-am invitat in parc,sa vezi podirile inimii/
sau poate aleile si copacii albiti.../
sau poate pt a constientiza ca cei ca noi..pierduti,isi iubesc cu piosnie cuvintele./
vroiam sa-ti spun ca incepeanotimul dragostei../
sunt eu...uneori am gratie,alteoriinocenta.alteori tristete../
descopera-masi te voi iubi...din toate anotimpurile mele nedescoperite unca....ca o planta abia insamantata.....""

Intr-o dimineata, porumbelul nu a ajuns la timp.
L-a asteptat pana la pranz, apoi pana seara.
Nu a dormit in acea noapte.
Chiar a stat afara, cu speranta ca va veni noaptea cel asteptat.
A doua zi a fost si mai grea......
A urmat a treia....a patra....
Durerea si neputinta punea stapanire pe sufletul lui.
Stia ce inseamna suferinta si suferinta era la ea acasa in inima lui de ani de zile dar acum l-a lovit cu puteri inzecite.
Era distrus.
Fizic aproape nu mai exista.
O umbra care aluneca prin curte si privea cerul obsesiv.
Nu dormea, nu manca, nu vorbea.
Nu vorbea cu nimeni de cand a inceput sa constientizeze ca porumbelul alb nu va mai veni vreodata.
Nu se stie ce se petrecea in mintea lui. A inceput sa mearga in parcul unde stabilise prima intalnire cu iubita lui.
Mergea zilnic.
Trei patru ore se plimba si privea oamenii. Privea numai femei de o anumita statura si o fizionomie pe cere numai el o stia. Spera sa fie una din ele iubita lui pierduta.
La inceput, oamenii nu l-au luat in seama, dar cu timpul au inceput sa cunoasca povestea lui.
Nu de la el.
El nu vorbea cu nimeni de ani de zile.
Unii spuneau, ca porumbelul care aducea mesaje, a fost ucis de o pasare rapitoare in timp ce venea cu un bilet la el.
Cine mai stie ce s-a intamplat........
Nebunul era nelipsit din parc la orele cand stia ca va veni iubita lui.
Daca la inceput era plin de speranta si tresarea la fiecare femeie care trecea pe langa el si se apropia cat de cat de ce spera el sa fie iubita lui necunoscuta, in timp nu mai reactiona aproape deloc.
Avea fata trista tot timpul si privirea incetosata, ochii rosii si tulburi ca si cum ar fi plans ani in sir.
Mai rdica privirea cand vreo femeie mirosea a flori de camp.
Acum e chiar apatic.
Nu mai reactioneaza aproape deloc.
Poate mintea lui a acceptat ruptura fatala, dar inima nu vrea sa renunte.
Sta la intrarea in parc si se lasa cand pe un picior cand pe celalalt aproape insesizabil...